Cinematograful romanesc – amatorismul premiat

Trebuie sa recunosc faptul ca nu prea sunt la curent cu evolutia cinematografiei romanesti de inceput de secol 21. Asta in primul rand datorita delasarii si lipsei de interes ce m-a cuprins de la un timp incoace, dar si manierei ciudate de promovare a filmelor romanesti din ultimii ani. Afli despre existenta unui film romanesc dupa ce acesta a luat nu stiu cate premii si a fost nominalizat la mult mai multe. Mai sa fie! Chiar o cinematografie atat de tare sa avem noi? Am vazut sporadic filme romanesti la TV, doar atunci cand imi permitea timpul, deoarece toate sunt difuzate dupa ora 22. Asa ca m-am bucurat foarte tare cand am descoperit canalul Cinepub.

https://www.youtube.com/channel/UCpQPK7GybEu20M45BQwPG7w

Profitand de cateva zile libere, in care chiar nu aveam ce face, decat sa-mi dau coate cu alti semeni de-ai mei prin supermarketuri, si cuprins de nostalgia unui maraton de filme ce se derula pe la mijlocul anilor 80 la o televiziune vecina si prietena, am purces la vizionare. Dupa filmul cu numarul 10 m-am oprit, asta nu pentru ca atatea imi propusesem sa vad, sau pentru ca acest numar este rotund si frumos ci pentru ca nu am mai rezistat. Filmul romanesc are anumite caracteristici care nu te pot lasa pasiv.

Pe undeva pe la milocul filmului iti doresti sa se termine odata, deoarece ai intuit finalul, sau pentru ca pur si simplu pana la jumatate nu s-a intamplat nimic, sau tu nu ai inteles nimic. De multe ori ai impresia ca doar ai iesit din casa si urmaresti spectacolul strazii sau vezi o emisiune din multele ce se deruleaza pe programele noastre cu actori de ocazie si situatii cusute cu ata alba. Cu toate ca am fost tentat adeseori sa sar peste anumite secvente am rezistat cu stoicism, in asteptarea unui final, de multe ori eliberator.

In primul si in primul rand, cinematograful romanesc nu se adreseaza tinerilor sub 12 ani. Acest lucru este evident. Nu este film romanesc, oricat de sobru in care sa nu apara o injuratura grosolana la un moment dat, de multe ori din gura unei fete educate si linistite. Poate ca exista si o cinematografie romaneasca special dedicata copiilor, asa cum era odinioara si nu am gasit-o eu.

Sursa de inspiratie este vesnic aceeasi: viata noastra de zi cu zi, cu bunele, dar in special cu relele ei.

Personajele, sunt oarecum stereotipe, multe dintre ele banale, ale caror actiuni sunt de multe ori usor de anticipat. Ele, isi contabilizeaza continuu deceptiile, dar in acelasi timp doresc o schimbare. Ori isi doresc nespus sa plece intr-o alta tara, unde sigur vor avea mai mult noroc, ori sunt deja in alta tara si au venit in vizita in Romania, ori abia s-au intors cu un bagaj de frustrari dupa o perioada petrecuta te miri pe unde fara succes. Ei, sunt doua categorii total opuse. Unii, blazati, plafonati, cu slujbe prost platite, vazuti ca incapabili atat in ochii sotiilor cat si ale socrilor. Altii foarte smecheri, escroci, pusi pe capatuiala, fac banul din orice, insala mereu si au o filozofie ciudata despre viata, bazata pe un scazut nivel de educatie. Copiii apar foarte rar in filmele romanesti, si atunci sunt in plus, incurcand atat personajele principale cat si actiunea. Parintii, socrii, bunicii, toate personajele de varsta a treia sunt in general impaciuitori cu copiii lor, rumegand mereu la regrete, depasiti de vremurile in care traiesc, locuiesc in apartamente modeste si isi numara banii de la o pensie la alta. Tinerii sunt miopi si lipsiti de orizont, in ciuda faptului ca lumea le este deschisa, beneficiaza de burse Erasmus, pot pleaca oricand oriunde, cu toate acestea sunt confuzi si plictisiti, ex “O luna in Thailanda”. Jocul actorilor este in general fals, neconvingator.

Principala tema a creatiei universale, dragostea, o regasesti in filmele romanesti actuale in cele mai ciudate ipostaze. Ori este extrem de aprinsa si socanta in acelasi timp, vezi dragostea dintre doua colege de facultate si intre frate si sora din “Legaturi bolnavicioase”, ori superficiala, fara fundament, lipsita de nerv in “O luna in Thailanda”, ori banala, usor de anticipat in “Plansa” si “Minte-ma frumos”.

Motivele in sustinerea temei sunt prost alese si introduse in text si in imagini cand te astepti mai putin.

Comedia in general, se doreste a fi spumoasa, antrenanta, cu situatii penibile, insa nu intotdeauna reuseste, ex. “S-a furat mireasa” sau “Ursul”. Nu mai exista comedie de un nivel intelectual superior ci doar bufonerie cu replici rostite fals si mascarici.

De foarte multe ori actiunea lancezeste, atentia privitorului este distrasa, ai senzatia ca scenele respective au fost introduse doar ca sa umple spatiul, pentru ca filmul sa nu fie un scurt metraj, ex. “Tatal fantoma” sau “Felicia inainte de toate”. Dialogurile sunt fara sens, absurde, ar fi putut lipsi din film si poate totul ar fi fost in ordine.

El:- Nu vrei sa faci si tu o cafea? Ea:- Unde?

El: -In bucatarie unde se face. - Astea venite dupa minute bune de replici si scene lipsite de sens. (Intalniri incrucisate)

Exista insa si replici amuzante, spontane:

- Stii facebook?

- Din profil

- Ce cauti aici?

- Asta voiam sa intreb si eu?

- Eu sunt acasa, la o verisoara de la tara.

- Si eu sunt la o depanare, m-a rugat un prieten, de la oras. (Minte-ma frumos)

Sau din reflectiile unui dresor de urs: “n-am iubit nimic pe lume, mai mult ca ursul asta ... si pe Cecilia. Cand il vedeam, mi-aduceam aminte de ea ... si acum cand o vad, mi-amintesc de urs”. (Ursul)

Multe personaje trec prin cadru fara rost, scene lungi, la finalul carora stai si te intrebi”Ce a vrut sa spuna de fapt cu asta?”.

Multe filme sunt copiate in intregime, sau imprumuta atat de mult din stilul altora incat ai un sentiment de deja vu. Vezi aici "Legaturi bolnavicioase", sau mai ales "Ursul", la vizionarea caruia insusi Kusturica, care este nasul acestui gen de film ar spune: "Cand dracu am facut eu filmul asta?"

Din punct de vedere tehnic, multe probleme, sunetul este adesea imperceptibil, te enerveaza mai ales atunci cand pierzi replici intregi, doar vulgaritatile se aud clar (O luna in Thailanda), camera este prea “jucausa” alearga enervant si obositor dupa personaje, “privindu-le” din cele mai ciudate unghiuri. Imaginile nu sunt montate, camera se muta de la fata unui personaj la a altuia, pierzand astfel din dramatismul unor replici care se vor a fi dramatice. Este adevarat, unele filme reprezinta debutul cinematografic al regizorilor respectivi, dar asta nu scuza cu nimic rezultatul sub asteptari.

Atatea romane din literatura romana ce nu au vazut lumina ecranului, sau au vazut-o in mod inadecvat la vremea respectiva, ar putea fi ecranizate sau ar putea servi doar ca sursa de inspiratie. Ma gandesc aici doar la Cezar Petrescu si romanele sale: “Dumineca orbului”, “Calea Victoriei”, “Baletul mecanic” si altele. Cum ar arata oare toate acestea puse pe ecran de un regizor iscusit, chiar debutant fiind. Nu putem insa scapa de pesti, puscariasi, ratati, curve, escroci, fel si fel de idioti care ne inunda zilnic viata, acum cu prisosinta si ecranul cinematografului.

Sa speram ca la un moment dat un tanar regizor se va opune acestui curent, va alege o poveste frumoasa dintr-un roman romanesc, va monta un film cadru cu cadru, va alege muzica unui compozitor adevarat ca si muzica originala, iar dupa, vom vedea rezultatul.

Ca sa conchid, cinematograful romanesc a imbracat haina superficialitatii absolute si nu vrea sa o mai dea jos, in acelasi timp isi numara premiile, dar si spectatorii din sala la o proiectie, pe degetele de la maini.